MeniuTV prezintă:

Primul canal TV despre cele mai bune restaurante din România: www.Meniu.TV .


joi, 1 octombrie 2009

Turci Prosti



- Fish?
- Yes.
- Sea-bass?
- Yes. Moment.

Chelnerul ăsta îmi zâmbeşte a proasta. Sigur n-a priceput nimic, o să-mi aducă o conservă de sardine în ulei. Sunt pe malul Mării Egee şi-o să mănânc peşte la cutie de tablă, c-aşa-s io, ghinionist la cârciumi. Dacă m-ar înţelege, oricum n-ar avea ce caut eu, sau ar fi prea scump, sau prea târziu, sau ar fi gazul oprit sau cine mai ştie ce. O să vină un cutremur înainte să mănânc şi eu ce vreau. O să dea o bombă. O să murim în flăcări şi, mai presus de orice, o să crăpăm cu burţile goale. O s-ajungem în ceruri şi prima întrebare o să fie - bre nea Sfinte Petre, lasă întrebările, o cârciumă aveţi p-acia?

Ia uite-l că pleacă acuma, asta-i chiar culmea. Eu i-am dat o comandă şi el se tirează pe bicicletă. Ăştia nu-s normali. De-aia nu prea e lume la mese, aici nu e bodegă, e vreun loc de terorişti kurzi. Mai bine ne cărăm şi noi înainte să vină Poliţia sau Securitatea sau ce-or avea ăştia pe-aici, prin Turcia lor. Nu stăteam eu bne acasă, la Neptunul şi Costineştiul şi Olimpul meu, mi-a trebuit excursie în străinătate. Un dobitoc, să-mi fie învăţătură de minte. Las’că nu mă mai prindeţi data viitoare, v-aţi lins pe bot. La Sovata mă duc, unde-i dulce îngheţata, la Olăneşti, să trăieşti.

Ia uite-l mă, că se-ntoarce, acu’ ce-o vrea, şi-a adus dicţionarul? Ce dracu’ are-n braţe?

Omul descalecă şi se apropie de masă. Are o farfurie acoperită cu şervet. Se apleacă înspre mine, ridică pânza şi-mi zâmbeşte:

- This good?

Ia uite, bre, peştele meu pe farfurie, ia uite-l că încă mişcă! De un’l-ai luat, nene?

- Market, face chelnerul, şi-mi arată înspre josul străzii.



Întâmplarea asta a avut loc în vara lui 2000, prima dată când mi-am făcut şi eu concediul “afară”. Fugisem de acasă, exasperat de dispreţul serviciilor autohtone faţă de turişti. Ajunsesem în Turcia montat pe un comportament defensiv, convins că intru într-o ţară de hoţi, murdară, bigotă şi înapoiată. Turcii m-au contrazis cu zâmbetul pe buze în fiecare minut al sejurului - şi m-au cucerit foarte repede.

Vă povestesc despre Numan, chelnerul cu bicicleta, pentru c-am văzut mai devreme un comentariu apropo de îmbufnarea angajatelor de la supermarketul de lângă blocul unde stau. “La ce salarii mici au nici să nu te-aştepţi să-ţi zâmbească”, spunea cititorul. Aş vrea să-i povestesc despre Numan.

Avea atunci cam 25 de ani. Venea din Anatolia, dintr-o familie săracă lipită pământului. Făcuse ceva şcoală, dar nu prea multă, că-l trimitea tat-su pe coclauri cu caprele. La 18 ani se înrolase şi voia să se angajeze în armată - loc de muncă sigur, uniformă, cazare, adică soluţia de supravieţuire pentru săracii de oriunde. Îl prinseseră c-a minţit, fusese bolnav de hepatită în copilărie şi a încercat să ascundă asta, era o condiţie eliminatorie, drept pentru care l-au dat afară când au aflat. Aşa ajunsese în Kusadasi, o destinaţie turistică, şi aşa lucra la cârciuma asta.

Ce salariu avea? Zero, nada, nimic. Patronul îi dădea casă şi (un pic de) masă. Banii - din bacşişuri.

Veţi spune că de-aia se dădea peste cap să-i fie clienţii mulţumiţi - voiai biban de mare, îţi făcea rost, numai să nu pleci din cârciumă. Eu ştiu? Încercaţi asta cu un chelner în România…

Am fost de mai multe ori în Turcia - şi în concedii, şi cu treabă. Am cunoscut săraci şi bogaţi. Toţi zâmbesc, toţi te ajută, toţi sunt îndatoritori, chiar dacă nu te vor mai vedea niciodată. N-are legătură cu banii din buzunar, ci cu o anume educaţie, cu felul lor de-a fi.

Apropo, faza cu bicicleta s-a repetat şi în alte locuri - fie n-aveau sarailii, fie lipseau fructele, fie voiam un ceai anume. Oamenii aceia se iau în serios când fac o treabă, oricare ar fi ea. Sunt profesionişti. De învăţat.



Vlad Petreanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Stan Patitul spune: