MeniuTV prezintă:

Primul canal TV despre cele mai bune restaurante din România: www.Meniu.TV .


vineri, 27 noiembrie 2009

Life is a Bitch (4)



Si uite asa am inceput sa aflu despre tainele chelneriei.

Am aflat astfel ca nu e chiar asa de fun precum imi trecuse mie la un moment dat prin tartacuta (probabil, pentru a ma impaca cu mine insami in legatura cu meseria pe care urma sa o practic). De fapt, e chiar departe de a fi asa. Presupune un efort fizic mai mare decat si l-ar inchipui cineva care nu stie despre ce e vorba (cum eram si eu la acea vreme) si asta incepand chiar cu statul in picioare ore in sir. Este ucigator la inceput cand nu esti obisnuit. Ucigator. Apoi, caratul farfuriilor si tacamurilor si etc. etc. etc. de colo colo in zona din spatele restaurantului rezervata doar pentru staff (asa numita back-area), du-te-le-vino continuu pe care trebuie sa-l practici cu diverse farfurii si pahare pline in brate de la bucatarie sau din back-area in restaurant si vice-versa, fiind in acelasi timp atent ca Doamne fereste sa nu dai pe jos ceva de pe tava, nu de alta dar il platesti de nou din buzunar (paharul/farfuria/ceasca sparta precum si continutul acestuia/acesteia, care cateodata se ridica la sume exorbitante). Si altele asemanatoare.


Insa cel mai greu lucru, dar in acelasi timp si cel mai mistoc era interactiunea efectiva cu lumea, cu clientii. Hotelul fiind foarte bine pozitionat in centrul orasului, acestia erau si mai sunt atat bastinasi cat si straini, afaceristi (poate chiar “moguli”, cine stie ;) si turisti, familii cu progenituri mai multe sau mai putine, cupluri sau oameni singuri, neinsotiti, sau din contra, grupuri mai mult sau mai putin pestrite din toate punctele de vedere, de la imbracaminte pana la culoarea pielii si forma ochilor, inaltime, varsta, atitudine samd. Eram pur si simplu vrajita de acest spectacol zilnic, care era in acelasi timp extentuant si fascinant. De multe ori ramaneam cu ochii balaciti in multime, mai ales cand era mai aglomerat dar aveam un moment de respiro, urmarind fie pe cate cineva anume – poate pe vreun copil care facea pe dracu-n patru sa obtina inghetata mult dorita, sau pe mama lui pretinzand ca nu-si da seama de trucurile acestuia, fiind mult prea haios ca sa-i reziste - fie multimea in intregul ei, mai galagioasa sau mai cuminte, mai agitata sau mai calma, dupa caz,. “Vali, fata, unii pe-aici mai si muncesc. Lasa uitatul si baga mare ca n-avem timp de de-astea!”. Oooops!! Uitasem! Alte ori se intampla exact invers: eram asa de prinsa cu treaba, cu alergatul de la o masa la alta in incercarea de a-i impaca pe toti care voiau ceva in acelasi timp, incat nu apucam sa ma uit la toti. Fiind la vremea aceea si incepatoare, ma mai si incurcam in maini sau imi dadeam cu stangul in dreptul, astfel ca eficienta mea nu era la cele mai inalte cote.

Mi-am adus acum aminte de o faza amuzanta (acum, ca atunci nu mi s-a parut deloc asa) care mi s-a intamplat in primele vreo 3 zile de munci, cu un grup de straini, dar… nu orice straini ;). Insa, o las pe data viitoare. Tineti aproape. ;)



Semnat: Vali



(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Stan Patitul spune: