MeniuTV prezintă:

Primul canal TV despre cele mai bune restaurante din România: www.Meniu.TV .


duminică, 26 septembrie 2010

Life is a Bitch - Sezonul 2, Episodul 1



Heeei, dragii mosului, sau mai bine zis, ai babei... Stiu ca DATA TRECUTA am zis, ca de obicei, ca "va urma", si iata ca ma tin de cuvant, desi dupa ceva mai mult timp decat cel obisnuit. Dar sa va zic ce mi s-a intamplat. Ceva la care nici cu gandul nu visam vreodata in viata asta. Nu pot inca sa imi dau seama daca acest ceva e bun sau rau, dar cred ca deocamdata lucrul asta e irelevant. Ceea ce e relevant este ca de-abia imi revin usor, usor din faza “gura cascata” in care am ramas o perioada bunicica de timp. Mentionez ca ceea ce urmeaza de aici inainte sunt intamplari din prezentul sau trecutul meu foarte nou, si nu din amintiri de ani de zile ca pana acum.


Of, Doamne, ce s-o mai lungesc, am ajuns in Dubai! Acum sunt rezidenta in Dubai! Of, Doamne! Am ajuns aici printr-o intamplare, de fapt destul de banala. A venit criza portocalie si peste mine la fel ca peste toata lumea din Romania si asa, fortata de imprejurari, am fost nevoita sa ma gandesc cum sa fac mai multi bani. Si plangandu-ma eu asa de viata mea, Adi, supervaza, m-a intrebat intr-o zi ca de ce nu ma duc la una din firmele care recruteaza personal pentru hotelurile din Dubai?


Ca acolo barem se fac bani buni, iar compania iti plateste casa, masa, asigurare medicala, viza, tot-tot-tot, ce sa mai, iar taxe nu se iezista, mai! Nu se iezista taxe si impozite in tarisoara aia! Ca el ar merge, da are nefasta si copchii si ce sa faca cu ei, nu vrea nici sa plece de nebun singur pe-acolo. Da io n-am si as putea sa merg. Iar cu experienta mea sigur as prinde un post la un hotel ca lumea, mai ales ca stau bine si cu engleza. "Unde mai pui ca Dubai-ul e la mare, la soare, exact cum iti place tie, mai, Vali." Mda, nu ma gandisem la asta. E adevarat ca eu voiam sa plec din tara de cand ma stiu, da ma gandeam si io la vreo Anglie sau America sau Australie. Nu ma gandeam la Dubai nicicum, decat poate ca la o vacanta exotica pe care nu mi-as putea-o permite never ever. Dar iata ca acum as putea imbina utilul cu placutul, respectiv facerea de bani cu o vacanta perpetua :D.


Da, dar cu ce costuri? Who cares, m-oi descurca io pe-acolo pe la arabeti asa cum se mai descurca si altele, ca n-oi fi eu prima. Asa ca m-am dus, mi-am depus icrele (aka CV-ul) la vreo 2-3 firme care recrutau pentru Dubai si Orientul Mijlociu, in cateva zile m-au chemat la interviu, m-au acceptat, mi-au trimis viza si beletu de avion si..... Oooops! Acuma-i acum, trebuia doar sa-mi fac bagajele si sa plec! Si asa am si facut. Bine, asta dupa ce m-am chinuit sa indes cat mai multe astfel incat sa nu depasesc 25 de kg in bagajul de cala, ca altfel plateam, cica, o groaza de dolari pentru fiecare kg in plus.


Doamne, cand ma aflam in Otopeni si asteptam sa imi dau bagajul la si sa imi iau locul de la ghiseul cu pricina m-a prins un amoc de aproape ma pufnea plansul. Eram cu mama, si ea era aproape in lacrimi, da' se tinea tare. Desi noi doua nu ne-am inteles niciodata prea bine. Insa cred ca atunci realiza si ea, ca si mine, ca plecam departe, in necunoscut, pentru muuuuult timp. Ma rog, ne-am despartit, am trecut si de Control Pasapoarte si iata-ma asteptand imbarcarea. Care s-a produs, s-a produs apoi si decolarea si zborul si apoi in final aterizarea cu bine in Dubai. Unul dintre cele mai mari aeroporturi din lume, cica. Eram speriata de bombe, ce mai.


Aeroportul era intr-adevar mare, insa bine organizat. Credeam ca ma voi pierde pe-acolo, insa nu s-a intamplat asta nici un pic. In schimb, am ramas cu gura cascata si in stare de soc, nu stiam daca sa ma minunez sau sa-mi fie frica. Sa ma minunez de cat de mare, modern, sclipitor si luxos era aeroportul – ceasurile cele mari agatate peste tot ca in orice (aero)gara sunt Rolex – sau sa ma sperii de oamenii care ma inconjurau – “ingeri” barbati in rochiile alea ale lor lungi si albe (am aflat intre timp ca se cheama “kondura”) si cu cearceafuri albe sau tarcate alb-rosii pe cap. Multi, socant de multi, mai ales pentru mine care nu ma asteptam deloc sa vad asa ceva in timpurile noastre. Nush de ce, sincer, dar nu ma gandisem ca asa ceva se mai poarta pe undeva prin lumea asta mare in secolul 21. Iata ca se poarta. Mai mult, ghiseele de Passport Control erau populate tot cu... “ingeri”, dar si cu cativa...”corbi” – femei imbracate in straiele traditionale arabesti, adica un fel de roba neagra din cap pana in picioare (pe numele ei “abaya”) si cu capul infasurat intr-o basma tot neagra. Nu-mi venea sa-mi cred ochilor, eram de-a dreptul speriata. Unde nimerisem? Parea o lume in alb si negru care se misca in ritm de Rolex.




Semnat: Vali

(va urma)

Un comentariu:

  1. Pentru inceput nu pot sa-ti spun decat ca ai avut mare curaj sa pleci singura intr-un loc necunoscut si un mediu atat de diferit de al nostru :)...sa vedem urmarea ;)

    RăspundețiȘtergere

Stan Patitul spune: