MeniuTV prezintă:

Primul canal TV despre cele mai bune restaurante din România: www.Meniu.TV .


sâmbătă, 9 octombrie 2010

Life is a Bitch - Sezonul 2, Episodul 2



(continuare de AICI)


Desigur, mai erau si indienii (din India, nu din America). Cohorte intregi de multimi colorate se miscau de colo colo prin aeroport si erau mult mai multi decat arabii, de fapt. Insa eu i-am observat mai greu pentru ca albul “ingerilor” mi-a sarit primul in ochi precum sarea :P si a ramas mult timp acolo. Plus shocul mental pe care l-am avut, care de asemena a diminuat spiritul meu de observatie a orice era altceva. Aveam insa sa-i vad mai tarziu, si inca ce bine...


Ma rog, ideea era ca eu aveam o foaie de hartie A4 pe post de viza, primita prin fax. Am mai calatorit eu la viata mea, insa de fiecare data viza era pe pasaport, nu in mana, ca sa ma exprim astfel ;). Asa ca eram bine-nteles plina de ganduri – partea din creier care ramasese neshocata de “ingeri” – referitoare la acea bucata de hartie, insa trebuia sa fie ok, nu avea cum altfel. Hmmm.


A fost ok, asa ca am trecut de Passport Control cu bine si m-am indreptat voiniceste spre locul cu benzile purtatoare de bagaje aduse din burtile avioanelor aterizate, unde speram din tot sufletelul meu de copil ca una din ele sa poarte si bagajul meu cel bine indesat si sa mi-l lase in brate... metaforic vorbind, bine-nteles :). Moaaaaama, dar stiu ca erau multe benzi acolo. Era o sala maaaare maaaare in care erau muuuuuulte muuuuulte benzi!


Cautam din ochi vecini de zbor din avion pentru a-mi fi mai usor sa ma orientez spre banda care venea de la avionul meu. Nu prea am vazut, decat tot pe unii zapaciti de cap ca mine, deci neinteresanti. Asa ca am inceput sa iau la rand benzile si sa ma uit care era a mea. Am gasit-o pana la urma pe la mijlocul incaperii cu benzi, dupa ce-mi tot zgaisem ochii nedormiti (fusese zbor de noapte, deci am aterizat dimineata devreme, deci eram chiauna) si orbiti de catralioane de luminite in toate culorile pamantului.


Ma rog, asa mi s-a parut mie cel putin. Si ce sa vezi, bagajul meu tocmai venea linistit inspre bratele-mi adormite, dar insufletite de bucuria revederii si gata sa-l traga de-acolo inspre trolerul pe care mi-l luasem pentru a-l cara. Pe el si pe fratele lui mai mic, bagajul de mana, care totusi nici el nu era de neglijat, ca greutate si volum, mai ales dupa ce l-am tarat dupa mine prin tot aeroportul pana aici. Pe roti, bine-nteles, dar tot tarat se cheama. Asa ca fericita ca nu mai trebuia sa tarasc nimic dupa mine, am inceput sa imping. Parea ceva mai fun :).


Si acum urma ultimul hop si cel mai mare: ma va astepta cineva, asa cum imi promisesera? Sau ma vor lasa cu fundu-n balta dimineata la 6 intr-un loc total necunoscut plin de “ingeri” si “corbi” a caror limba nu o vorbeam nicicum? Pana acum totul mersese ca pe roate, trebuia sa mearga asa pana la sfarsit, pur si simplu trebuia. (Nu stiu de ce in cap aveam insa, “You wanna bet?”)


Semnat: Vali

(va urma)

Un comentariu:

Stan Patitul spune: