MeniuTV prezintă:

Primul canal TV despre cele mai bune restaurante din România: www.Meniu.TV .


marți, 19 octombrie 2010

Life is a Bitch - Sezonul 2, Episodul 3



(Continuare de aici)

Chiar eram curioasa cum o sa-mi dau seama daca ma asteapta sau nu cineva pentru ca nu cunosteam pe nimeni de la hotel. Mai vazusem prin filme ca in astfel de situatii se obisnuieste ca cel care asteapta sa aiba o foaie/ pancarta/ afis sau ceva asemanator pe care sa scrie numele celui asteptat. Asa ca dupa ce mi-am recuperat bagajul am pornit-o voiniceste spre iesire. Era un culoar luuuuuuuuuuuuung pe care se pare ca trebuia sa il strabat si la un moment dat incepusem sa ma intreb daca acela era intr-adevar drumul spre iesire pentru ca nu mai ajungeam. Da, eram pe drumul cel bun.


M-am convins in momentul in care am ajuns intr-un loc unde, in spatele unui fel de gardulet, era multa multa lume care astepta, asta era evident, pasageri veniti cu avionul. Asa ca ajunsa aici am inceput sa ma uit dupa pancarte si afise. Erau multe. Erau mai ales multe foi A4 cu nume de hoteluri scrise pe ele, mai putin cu nume de oameni. Inima a inceput sa-mi zburde de emotie... Si iata si hotelul meu! :) Un indian mare, matahalos, pe jumatate chel, cu o fata imobila, cam mofluza (la ora aia nici nu-i de mirare, trebuise sa se trezeasca cu noaptea-n cap, la propriu, sa vina la aeroport), dar destul de blanda avea o foicica cu numele hotelului.


M-am dus ata la el si l-am intrebat daca pe mine ma astepta (i-am zis cum ma cheama, bine-nteles). Da, pe mine ma astepta. Iu-huuuuu! (ma gandeam eu in sinea mea :). Deci, totul a mers bine! Doamne, bine ca macar m-au asteptat.

Nu prea ar fi avut sens sa nu ma astepte, ce-i drept, dar mai stii, daca incurcau orele sau avioanele sau terminalele (aeroportul din Dubai are vreo 3 terminale imense, fiecare cu intrare separata, parcare separata etc.) era suficient sa nu ne-ntalnim si atunci ce-as fi facut? Nu stiu, banuiesc ca as fi gasit eu vreo solutie, dar n-a mai fost nevoie. :)


Ne-am dus la masina. Nu era prea aratoasa. De fapt, nu era deloc aratoasa. Mergeam oare la un hotel de 4 stele or what? Ma rog, la cat de obosita eram nu prea am avut chef sa ma bosumflu prea tare.

L-am intrebat daca accommodation-ul era departe, mi-a zis ca nu si ca aveam pasaportul la-ndemana? Hmmmm, da, il aveam, dar de ce? Give me! Poftim? Give me your passport. I l-am dat fara sa stau sa cuget prea mult, la ora aia nu voiam decat un pat in care sa ma arunc si la urma urmei ce putea sa faca cu el, doar nu-l manca. Mi-l recuperam eu mai tarziu, a doua zi dupa ce ma trezeam si mergeam pe la hotel, si lamuream si problema, daca era vreuna.


Am ajuns. Intr-adevar nu era departe, nici de aeroport si nici de hotel, care la randul lui era aproape de aeroport (ma uitasem pe internet sa vad si eu unde ma duceam sa lucrez), care era in partea veche a orasului, asa numita Deira.


Judecand dupa imprejurimi, eram chiar in orasul vechi, la propriu, adica era un fel de cartier de case joase, cu maxim unul sau doua etaje, care se vedea ca erau vechi de o suta de ani, sau cel putin asa pareau. Ma rog.


Acum ce sa zic, eu crezusem in ignoranta mea ca doar romanii sunt nesimtiti, acum am aflat ca sunt si indienii. Cel putin acesta care m-a asteptat pe mine la aeroport, nu vreau sa generalizez pentru ca de fapt nu e asa, mi-am dat seama un pic mai tarziu. Nu a miscat nici un deget sa ma ajute cu bagajele. Nici un deget. Si era ditamai matahala.


In sfarsit, nu i-am zis nimic, a luat-o inainte ca sa-mi arate camera mea, acolo unde urma sa stau, in timp ce eu trageam de bagaje pe scari in sus. Din fericire, n-am tras prea mult pentru ca pe trepte cobora o fata, alba, parea europeanca, probabil un ingeras trimis de Doamne Doamne, care probabil ca vorbise cu soferul indian cel “galant” si acesta ii spusese ce si cum. Si ea a venit pur si simplu sa ma ajute pe mine. Mi-a luat bagajul cel mare si greu si a pornit-o in sus cu vitejie pana la etajul doi, ultimul, desi nu era mai grasa sau mai voinica decat mine.


Mi-a spus, intr-o engleza cu un puternic accent bulgaresc, camera ta nu e aici, e mai jos cu un etaj, insa acum stai aici pana te mai dezmeticesti, iti fac un ceai sau o cafea... Multumesc mult, dar eu as vrea sa dorm. Stiu, dar se pare ca patul tau nu e gata, nu au stiut ca vii si nu ti l-au pregatit... (?!?!?!?) Pai si atunci cum m-au asteptat la aeroport daca nu stiau ca vin?!?!?!? Da, stiu, insa asa e aici, o sa te obisnuiesti... Asa o sa fac? O sa ma obisnuiesc? O sa ma obisnuiesc?!?!?!?


Eram absolut distrusa, din toate punctele de vedere, dar hotarata ca a doua zi sa ma duc la hotel si sa fac un scandal monstru. Luand aceasta hotarare, am inceput o conversatie relaxanta si interesanta cu Galina :).

Semnat: Vali

(va urma)

Un comentariu:

  1. Parca imi rasuna si mie in urechi: ,,ai sa te obisnuiesti!?''!,,,ai sa te obisnuiesti!?!'',,,ai sa te obisnuiesti!?!''.....brrrr!

    RăspundețiȘtergere

Stan Patitul spune: