MeniuTV prezintă:

Primul canal TV despre cele mai bune restaurante din România: www.Meniu.TV .


duminică, 6 martie 2011

Life is a Bitch - Sezonul 2, Episodul 8



Deci, spuneam aici ca dupa ce m-am schimbat de uniforma, mi-am luat ceva de mancare, m-am dus in cafeteria si m-am trantit pe un scaun cu intentia sa imi iau lunch-ul. Primul meu lunch de om in campia dubaieza a muncii, inconjurata de alti colegi de suferinta. Eram obosita. Aveam in fata niste cartofi prajiti si ceva parti dintr-un pui, saracu’. Din nou? Nu, iar! Asta-i viata, incerc sa nu ma plang ca IAR mananc friptura cu cartofi prajiti la pranz, altii ar ucide pentru asta.


Si mai aveam in fata ceva. Va rog sa nu cititi mai departe daca aveti naturelul mai simtitoriu, “va avertizam ca urmeaza imagini socante”. Un baiat, indian – normal! –, negru ca taciunele si cu parul lins, cum sunt majoritatea, probabil coleg de-al meu de chelnerie, statea la o masa in fata mesei mele si manca cu pofta dintr-o farfurie plina ochi cu orez plus un sos maro. Si cum manca el?


Pai... isi baga degetele pana la podul palmei in farfurie si, cu o dexteritate incredibila pentru mine, isi misca degetele prin orez pe-acolo si facea mingiute din el impreuna cu sosul maro si apoi le baga in gura impreuna cu toata mana, ale carei degete la iesire erau linse cu pofta aproape de fiecare data. Si apoi din nou, o noua mingiuta care disparea in gura larg deschisa din care apareau apoi niste degete negre pline de resturi de orez care erau imediat linse cu pofta. Si tot asa.

Am ramas cu gura cascata si apoi imediat am inchis strans ochii incercand sa-mi alung din fata ochilor acea imagine, pentru a putea sa incep si eu sa mananc. Oh, a fost greu, sa incep sa mananc, nu sa scap de imaginea din fata mea, lucru care parea imposibil. M-am fortat, pentru ca-mi era foame, insa a fost groaznic, absolut groaznic. Eu de felul meu nu sunt scarboasa, mai ales cand mi-e foame, insa imaginea din fata mea era peste puterile mele! Cu greu am reusit sa termin ce aveam de mancat, m-am ridicat si am plecat de-acolo in viteza. Acela a fost momentul in care m-am rugat efectiv la Dumnezeu sa nu imi mai aseze asa ceva in fata ochilor prea curand, niciodata daca se putea, desi ma indoiam profund. Doamne, mi se facuse o scarbaaaaaaa!

Dar acum eram deja in strada. Offf, ce bine era in strada. Asa de bine incat pe loc am uitat incidentul – mintea omeneasca e intr-adevar ciudata, cred ca am mai spus asta – si mi s-a facut pofta de o inghetata. Am uitat pe loc de cafeteria cand am simtit caldura groaznica – dar pentru mine, care veneam de la aerele mult prea conditionate din hotel, placuta, totusi – si am vazut palmierii de pe trotuar, care pentru mine erau si fusesera intotdeauna imaginea paradisului si pe care nu-i observasem pana atunci.


Probabil din cauza ca acum erau primele mele momente de relaxare, cand mergeam fara un scop anume savurand inghetata, imprejurimile, clipa... Era (si mai este inca) langa hotel si un parc, cu si mai multi palmieri, cu iarba verde, cu flori, cu banci. Cred ca municipalitatea plateste o avere pe irigatii ca sa il intretina asa verde crud pe caldura aceea nimicitoare (acum e iarna si, contrar asteptarilor mele, e destul de frig, cam ca o toamna sau primavara la noi; bine, nu sunt zapada si temperaturi negative, dar nu e nici vreme de plaja). M-am asezat pe o banca la umbra care in parc era din belsug ca sa-mi termin inghetata in liniste si fara sa curga pe mine. Eram singura care statea pe banca, iar trecatori erau cativa doar.


Era ziua in amiaza mare, in mijlocul verii, in Dubai. Caldura de vreo 50-60 de grade Celsius la umbra combinata cu umiditatea de 100%, probabil, din aer te facea sa te simtit ca intr-o sauna. Aerul era pastos si greu. Insa eu eram fericita, ca si cum n-as fi avut nici o grija pe lume, ca si cand ajunsesem intr-un paradis pamantean pe bune. Un paradis care a parut ca se continua si dupa ce mi-am reluat plimbarea, cu un incident foarte haios si care mi-a redat complet buna dispozitie pe ziua aceea.

Semnat: Vali

(va urma)

PS - nu am uitat nici dedicatia pentru fanii mei. :)

4 comentarii:

  1. Interesanta relatare care emana un mod liber de expunere,.....am trait o experienta similara cand la un piknic am nimerit langa un grup de ecuatorieni pe care i-am stresat cu privirile noastre insistente si intrebatoare vazandu-i ca mancau ceva cu mana din niste "pachete"verzi din frunza de banan pe care le scoteau dintr-o oala mare careia ii daduse roata infometati..iar filmul.?..mai mult decat sugestiv!:))))

    RăspundețiȘtergere
  2. Oh, si baiatul ala (si altii si altele ca el dupa aceea) se simtea si inca se mai simte foarte liber sa manance cum manca :(. Insa eu m-am desensibilizat, sau mai bine zis, m-am obisnuit sa ma uit doar in farfuria mea cand mananc, asa cum m-a invatat mama ca-i frumos :D

    RăspundețiȘtergere
  3. Bine ca nu ați nimerit intr-un restaurant prin India unde nu pun mare pret pe tacamuri. Cei mai putin experimentati se fac pana la coate incercand sa manance totul cu mana.

    RăspundețiȘtergere
  4. Hai ca m-ai facut sa rad cu toate ca nu ma mira deloc ce ne povestesti pt ca imagini similare am vazut in filmele indiene :D
    Dar nu ne-ai spus totusi: tacamuri erau la mese?

    RăspundețiȘtergere

Stan Patitul spune: