MeniuTV prezintă:

Primul canal TV despre cele mai bune restaurante din România: www.Meniu.TV .


sâmbătă, 5 martie 2011

Lisabona Calda - Zilele 5 si 6



(Cititi despre ziua a patra in Lisabona.)

Portugalia începe să-mi placă mult de tot. Marti, 23.03.2010, a fost cea mai reuşită zi de când suntem la Lisabona… şi cea mai plină.
Am plecat de dimineaţă la Sintra, cu trenul. Bineînţeles, căci trebuia să ni se întâmple ceva ieşit din comun, societatea portugheză de căi ferate era în grevă, dar chiar şi aşa, deşi redusă la 25%, activitatea lor a fost impecabilă. Punctualitate şi propmtitudine, iată două calităţi pe care nu credeam că le voi găsi în ţările latine, dar în Barcelona, Roma, Paris şi aici latinii au excelat în aceste caracterisici atât de… nemţeşti, pe care nu reuşim să le adoptăm şi în România.


Sintra este minunată, este o staţiune care pare nu o combinaţie de Mamaia cu Sinaia, cum apucasem să scriu (din auzite), ci mai curând un fel de Olăneşti. Arată superb şi este un loc ce nu merită a fi « sărit ». Am vazut primăria şi palatul, iar apoi am mers la Palatul Naţional de la Pena, care arată extrem de neobişnuit, în sensul bun al cuvântului.


Partea culinară a fost foarte slabă, din păcate. Am dat doar peste restaurante extrem de turistice, cu oferta limitată şi deja standardizată cu care ne-au obişnuit restaurantele din Lisabona. Singurul lucru diferit erau preţurile cu 20% mai mari. Totuşi, este ceva ce merită menţionat: un magazin cu vinuri de Porto, unele ieftine, pentru turişti (un set de două sticle, una cu vin alb şi alta cu vin roşu, la 20 de euro), altele de colecţie, costând câteva sute sau mii de euro. Cea mai scumpă sticlă era cu vin produs în 1948 şi costa 5.000 de euro.

Am luat trenul înapoi în Lisabona şi am colindat vrei 2 ore librăriile. Greu de găsit ceva în engleză, totuşi m-am ales cu încă o carte de bucătărie portugheză, care tratează preparatele tradiţionale pe regiuni, câteva cărţi de bucătărie chinezească, thailandeză şi vietnameză cu reţete mai deosebite, şi o carte cu reţete din teritoriile africane colonizate de portughezi: Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, insulele Sao Tome şi Principe şi insulele Capului Verde. A picat bine, căci eram cam « descoperit » pe Africa. O altă achiziţie interesantă este o istorie a Portugaliei, scrisă de un britanic, aflată deja la a 12-a ediţie: “How Portugal changed the world”. Am şi început să o citesc.


Am mâncat la un restaurant de pe Rua das Portas de Santo Antao, stradă unde există o serie de localuri ce propun bucătărie portugheză, italienească, indiană şi chinezească. Unul dintre ele se fălea cu oferta de bucătărie chinezească-thailandeză-indiană-vietnameză şi coreeană. Nu părea însă prea curat şi era gol-goluţ, chestie care nu ne-a încurajat. După experienţa indiană de ieri, am zis să alegem bucătărie locală, aşa că am ales un alt loc unde am comandat « gambinas ao aguilho », adică nişte creveţi cu un sos ce conţinea mult ulei de măsline şi usturoi pisat. Au fost buni, deşi un piculeţ cam prea uleioşi.


Am continuat cu « pataniscas de bacalhau », chifteluţe de bacalhau (cod sărat şi uscat), servite cu o garnitură de orez cu fasole. Aceste pataniscas figurează în toate cărţile de reţete portugheze şi sunt, se pare, un preparat clasic. Bune şi chifteluţele, dar orezul portughez nu este chiar o capodoperă, nici ca soi şi nici ca mod de a-l găti. Mi-a adus aminte de pilafurile incerte de pe la noi, de acum 20-30 de ani.


Am mai comandat « lombo de porco com ameijoas », porc tăiat cubuleţe, gătit împreună cu scoici, într-un sos de vin aromat cu usturoi. O combinaţie interesantă, cu sos foarte bun. Ce am băut? Un vinho verde, foarte uşor şi răcoros.


Înainte de a ne retrage spre casă, am fost la un concert de fado. Este muzica de suflet a portughezilor, ca şansonetele franţuzeşti, canţonetele italiene şi romanţele noastre. Este o muzică pasională şi melancolică, foarte frumoasă. Lucru surprinzător, deşi nu înţeleg o boabă de portugheză vorbită (scrisă este mult mai abordabilă, dar când este vorbită intervine pronunţia specifică; când te aştepţi mai puţin eşti „pocnit” cu un „ş” sau „j”, sau un „ă”, ori „u”), am tot auzit în textele melodiilor de fado cuvântul Lisboa (Lişboa). Oamenii aceştia îşi cântă oraşul cu dragoste şi pasiune. Fado-ul reprezintă o parte a culturii portugheze şi întregeşte şi personalitatea Lisabonei. La noi, din păcate, romanţele aproape au dispărut şi nu sunt înlocuite cu nimic.



Aceasta a fost, pe scurt, o zi foarte plină, în care am umblat enorm, învingându-ne febra musculară căpătată în zilele anterioare.

Miercuri a debutat cu o ploaie torenţială care ne-a ţinut în casă prima jumătate a dimineţii. Ne-am strecurat apoi spre Mercado de Ribeiro, ca să am cugetul împăcat în privinţa ei. De data aceasta a fost atceva. Lunea este, cum spunea o cititoare, zi moartă. De data aceasta standurile de peşte erau pline şi mi-a plăcut că fiecare specimen era etichetat nu doar cu preţul, ci şi cu locul unde a fost capturat.


Partea de vegetale însă era destul de sărăcăcioasă, brânzeturile lipseau cu desăvârşire, cumpărătorii erau extrem de puţini. Standurile de legume şi fructe ocupau un spaţiu cam de 3-4 ori cât cel al pieţei de la Hala Traian, din Bucureşti, dar în afară de batate, manioc şi o verdeaţă al cărui nume nu-l ştiu (portughezii îi zic „grelşu”, sau cam aşa ceva, şi o folosesc la gătit, nu la salate) nu era nimic deosebit.


O piaţă decentă, dar departe de ceea ce am văzut la Barcelona. Ca să nu uit, lipseau şi condimentele. Acestea sunt surprinzător de puţine şi în supermarketurile mari; caut şofran de când am pus piciorul în Lisabona şi nu găsesc nicăieri, iar culmea este că nimeni dintre cei întrebaţi nu a putut să-mi indice locul de unde aş putea cumpăra aşa ceva.


Am luat apoi trenul din gara Orientes spre Tomar, un orasel superb care a fost iniţial o aşezare templieră, căci acest ordin a supravieţuit în Portugalia câteva sute de ani după desfiinţarea sa oficială în restul Europei.

Castelul este foarte frumos, construit pe ruinele unei mânăstiri, extrem de interesant.


Fiind la 2 ore de Lisabona este, de asemenea, cumva în afara circuitului turistic obişnuit; erau vizitatori puţini şi ne-am putut bucura în linişte de tot ce ne putea oferi locul.


Tomar este un loc ce merită a fi vizitat şi îmi pare rău că nu am şi mâncat acolo. Am făcut-o la Lisabona, pe Rua dos Bacalhoeiros, stradă care adăposteşte un restaurant chinezesc, unul indian şi vreo 4-5 portugheze. Am fi vrut să mâncăm din nou bucate portugheze, cerul era noros şi ameninţa cu ploaie, aşa că am intrat în „Restaurante de Santo Antonio”; am ales la întâmplare, căci toate restaurantele portugheze ofereau aceleaşi preparate: vreo 6 tipuri de peşte la grătar, creveţi cu usturoi şi coaste de porc prăjite. Am zărit în meniu ceva care părea tradiţional, „cozido a portuguesa”, iar chelnerul, care aproape nu ştia boabă de anglo-italo-franceză, ne-a dat de înţeles că este preparată dintr-un amestec de carne de porc şi vită, cu legume.

Ei bine, acest cozido s-a dovedit a fi o adevărată încercare pentru mine. Conţinea o bucată de sângerete (groaznic la gust şi cu o consistenţă moale şi neplăcută), 2 feliuţe de cârnat afumat (bun la gust, dar fusese fiert în loc să fie fript), o altă bucată dintr-un cârnat cu o umplutura extrem de păstoasă şi de ciudată (cred că era un farinheiro), dar cu gust destul de bun; la aceşti cârnaţi se adăuga o felie de piept de porc, extrem de gras, pe care am dat-o deoparte, 2 felii de carne, una de porc şi cealaltă de vită, ambele bune la gust şi mâncabile, şi o bucăţică de coaste de porc prăjite. „Legumele” erau 2 bucăţi de cartof fiert în apă, 1 lingură de orez apos, o jumătate de morcov fiert, 1 lingură de fasole, din cutie, şi un morman de varză fiartă, fleşcăită şi extrem de neapetisantă, cu gust oribil.


În fine, faptul că nu-mi plac mie sângeretele şi nici carnea grasă este doar o chestie de gust personal, dar varza aceasta a fost cel mai dezgustător lucru pe care l-am avut vreodată în farfurie. Deşi am gustat doar o singură dată din ea, a fost de ajuns ca să-mi asigure un „pelerinaj” nocturn şi repetat la toaletă.

Cred că pot spune, din ceea ce am cunoscut prin experienţă personală, că restaurantele din Bucureşti sunt mult peste cele din Lisabona. Iau în calcul doar resturantele medii, pe care şi le poate permite mai toată lumea, şi care s-au aflat în calea mea. Când zic că ale noastre sunt mai bune nu mă refer doar la mâncare, ci şi la curăţenie, serviciu, preţuri şi chiar atmosferă.

De asemenea, după ce am mâncat în Barcelona, în mai toată Belgia şi Lisabona, încep să apreciez mai mult bucătăria noastră, care mi s-a părut mai gustoasă. Este o părere personală şi se bazează doar pe experienţele avute de mine. Sunt convins că n-am ales restaurantele cele mai potrivite în niciunul dintre locurile în care am fost, dar este posibil ca fiecare turist obişnuit să facă aproape aceleaşi alegeri, căci aceasta este oferta aflată la îndemâna turistului care vrea să mănânce ceva între două vizite la muzeu, catedrală sau castel. Din păcate, acesta este concediul pe care mi-l pot permite deocamdată: vizitez un obiectiv turistic important şi mănânc undeva, la un restaurant din apropiere. Nu am cum să-mi aleg restauratul unde vreau să mănânc ceva deosebit şi, eventual, să vizitez apoi vreun castel sau biserică ce se află, din întâmplare, în apropierea restaurantului.


Sunt dezamăgit de restaurantele aflate la îndemâna turiştilor, dar nu sunt dezamăgit de bucătăria portugheză. Există doar o legătură firavă între oferta restaurantelor şi bucătăria tradiţională, bine gătită, a acestei ţări extraordinare. Îmi plac oamenii, îmi place limba (care sună uneori ca o spaniolă vorbită cu accent moldovenesc), îmi place spiritul portughez. În ce priveşte bucătăreala îmi voi lua revanşa acasă, gătind câteva dintre reţetele care mi-au făcut cu ochiul din paginile cărţilor.




Cu respect,
Radu Popovici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Stan Patitul spune: